Tatăl care se sacrifică zilnic pentru fiica lui

0

Motivul pentru care acest tatic isi minte in fiecare zi fiica. Povestea care a facut inconjurul lumii

Nu exista lucru mai frumos in viata unui parinte decat copilul lui, iar pentru ca odrasla sa fie bine, cei care le dau viata sunt in stare de orice, indiferent de complexitate.
O reclama facuta de MetLife Hong Kong este un tribut pentru sacrificiile pe care parintii le face in fiecare zi pentru copiii lor.

Reclama cu titlul:”My dad’s story’: Dream for My Child,” a facut inconjurul internetului. Personajele principale sunt un tata si fiica lui, iar parintele citeste un biletel scris de micuta lui.

Dupa ce il descrie pe tatal ei drept: „Superman”, „cel mai dulce tatic din lume”, „cel mai destept”, „cel mai inteligent” si „cel mai bun”, micuta a marturisit ca ea stie mai multe lucruri despre el decat isi poate imagina parintele si anume durerea pe care o ascunde sub zambetul afisat pe fata de fiecare data cand este ea langa el.

„El minte. Minte ca are un loc de munca. Minte ca nu este obosit. Minte ca nu ii este foame. Minte cand spune ca avem tot ce ne trebuie. Minte… din cauza mea”.

În cabinetul de psihoterapie, multe subiecte sensibile ale pacienţilor se învârt în jurul relaţiei tată-fiică, o relaţie extrem de puternică, indiferent cât este de conştientizată sau nu importanţa ei. Fie că e vorba despre femei cu anumite dificultăţi în a relaţiona cu bărbaţii, fie că e vorba despre bărbaţi care se întreabă dacă sunt sau nu taţi buni pentru fiicele lor, fiecare dintre ei ştie intuitiv că această relaţie le marchează existenţa şi are puterea de a modela, destine şi chiar dacă nu o mai pot schimba, îşi doresc măcar să o înţeleagă, ca să poată depăşi problemele prezente în relaţionarea cu ceilalţi.

Psihanalistul Alain Braconnier în cartea sa, “Cum să fii un tată bun pentru fiica ta”, spunea foarte direct că “Destinul de femeie al fiecărei fete depinde de relaţia pe care o are cu tatăl ei. Această relaţie îi va consolida întreaga existenţă atunci când, din fetiţa, ea va deveni adolescentă, apoi femeie, iubită sau soţie. A înţelege relaţia pe care o fată o are cu tatăl ei înseamnă a înţelege rolul pe care acesta îl joacă în formarea ei ca tânără şi apoi, ca femeie.”

Relaţia tată-fiică este o relaţie profundă, care poate fi manifestată frumos şi cald, sau se poate transforma într-o rană relaţională şi afectivă pe care fiica o va purta toată viaţa. Dacă fetele nu au experinţa unui tată afectuos, atent la nevoile lor, alături de ele, care să le vadă şi să le confirme, cel mai probabil nu vor avea nici sentimentul că există un bărbat potrivit în această lume pentru ele, iar căutarea lui va deveni primordială. În detrimentul, uneori, al carierei şi reuşitei profesionale, al familiei pe care urmează să o întemeieze şi din păcate, chiar şi al bunăstării şi fericirii personale.

O întrebare cu care începem incursiunea noastră este “La ce serveşte părintele de sex opus?”. Tatăl o ajută pe fetiţa să devină conştientă, prin simpla lui prezenţă, de realitatea sexului opus, cu toate diferenţierile pe care aceasta le presupune: fizic, aptitudini şi preferinţe, capacităţi şi alegeri în viaţă, mod de a se alinia social.

În funcţie de maturitatea emoţională pe care o are, de calitatea relaţiei de cuplu, de factorii care au influenţat luarea deciziei de a avea un copil, dar şi de modelul de relaţie avut cu părinţii lui, un tată se va implica mai mult sau mai puţin în relaţia cu propriul copil. Aceşti factori sunt amintiţi în ordinea importanţei lor. Un bărbat matur va avea o relaţiei mult mai bună cu copilul lui, dacă el este împlinit în relaţia lui de cuplu şi şi-a dorit să devină tată. Există bărbaţi care devin părinţi doar pentru că partenera lor îşi doreşte acest lucru, fără ca ei să fi emis vreo opinie clară în această privinţă. Modelul patern văzut în propria familie îl poate influenţa, dar nu atât de puternic dacă el este matur emoţional şi ieşit din dependenţele faţă de propriii părinţi şi îşi doreşte în mod activ şi conştient să-şi construiască o relaţie mult mai bună cu copilul lui.

Emoţia pe care o are un bărbat când află că are o fetiţă este greu de descris. Este emoţia dinaintea unei întâlniri speciale şi care anunţă începutul unei poveşti profunde, frumoase şi care va dura o viaţă întreagă. Dacă naşterea unui băieţel îl va face să se gândească şi să viseze la sine şi la calităţile masculine pe care doreşte să le transmită băiatului, naşterea unei fetiţe îl va pune faţă în faţă cu o mare provocare: de a-şi descoperi o faţetă nouă a masculinităţii, îmbrăcată în delicateţe şi tandreţe. Pornind de la primul zâmbet, primul cuvânt, prima îmbrăţişare sau suferinţă a fetiţei, tatăl va descoperi o nouă lume la care nu a avut încă acces – cea a feminităţii inocente, vulnerabile şi care îi va solicita toată atenţia şi grija. Se poate întâmpla şi ca, această misiune să îl sperie, să îl blocheze şi să îl facă să se refugieze într-un rol superficial, insuficient pentru o relaţie atât de complexă. Un tată trebuie să găsească echilibrul dificil dintre dragoste şi protecţie, pe de o parte şi fermitate dublată de autoritate, pe de cealaltă.

În funcţie de modul în care taţii sunt prezenţi în relaţie, există câteva tipologii parentale despre care au scris mulţi psihoterapeuţi în studiile lor. Le vom enumera pe cele care influenţează negativ relaţia tată-fiică, pe scurt, cu speranţa că fiecare tată să vadă care sunt minusurile fiecăreia.

Taţii puritani – sunt cei care manifestă răceală afectivă, sunt tăcuţi şi nu îşi doresc o relaţie tandră şi afectuoasă cu fetele lor. O astfel de relaţie tăcută şi rece impactează cel mai mult în momentul în care fetele ajung la pubertate şi le obligă practic la duplicitate comportamentală. O fată pentru tatăl dominator şi rece, o altă fată pentru restul lumii. Acum e momentul în care încep secretele cu terţii, ascunderea preocupărilor de diferenţiere sexuală prin vestimentaţie, machiaj, modă, pe care părintele rece şi distant le poate percepe ca frivole şi le va amenda comportamental ca atare: interdicţii, suspiciune, pedeapsa.

Taţii autoritari şi duri – sunt cei de care fetelor le este teamă, fie că este vorba de violenţa verbală sau fizică, fie că este vorba de statura impozantă, voce puternică, sau de prezenţa inconstantă în viaţa fetelor. Autoritatea este importantă în relaţia cu un copil, doar că trebuie să fie proporţionată şi adaptată la sensibilitatea fiecărui copil, în aşa fel încât sentimentul de frică în relaţia părinte-copil să nu ajungă nota dominantă.

Taţii “amicii fetelor” – sunt cei care se identifică cu tinereţea fetei lor şi nu vor reuşi să pună o limită, o distanţă igienică şi utilă între copilărie şi maturitate. Sunt cei care au ei înşişi dificultăţi în a fi adulţi, în a-şi asuma statutul de părinte care modelează un destin. Aceştia sunt tentaţi să mai copilărească, şi să-şi găsească aceleaşi puncte de interes ca fata lor. Dar într-un astfel de “amic” nicio fată nu poate găsi acel sprijin patern matur de care are nevoie. Pentru că, dincolo de faptul că ei sunt părintele “bun”, care iartă, răsfaţă şi “înţelege” mereu, prezintă dezavantajul de termen lung al prelungirii copilăriei propriei fiice, al exemplului de neseriozitate şi neasumare al propriei vieţi, cu bune dar şi cu rele.

Taţii prea “lipicioşi” – sunt cei care nu respectă nevoia de intimitate şi de spaţiu personal al fetei lor, fiind mult prea intruzivi. Fiecare fată are nevoie de dragoste, dar şi de respect, de apropiere, dar şi de distanţare faţă de părinte. Sunt mulţi care, inconştient, îşi abuzează afectiv fetele, nereuşind să păstreze distanţa potrivită şi sănătoasă între ei şi fiică şi fără să paraziteze cu nevoile lor viaţă afectivă a fetei. Sunt îndeobşte taţii care îţi fac programul zilei, îţi triază fără drept de apel atât lecturile, cât şi garderoba sau lista de prieteni. Plăcuţi, lipicioşi, însă despotici atunci când fiica nu întruneşte condiţiile parentale.

Taţii inaccesibili, absenţi – sunt cei care mai deloc disponibili familiei, din cauza unei slujbe complexe, dar şi cei care nu şi-au dorit niciodată o fiică (un copil). Şi care, prin consecinţă, sabotează viaţa de familie prin absenteism programatic şi inflexibil. Sunt taţii veşnic “deranjaţi” de proprii copii sau îndatoriri faţă de aceştia, taţii la care trebuie să îţi faci o programare în audienţă. Oricâte pretexte îşi vor găsi însă pentru a-şi justifica un astfel de comportament, o fată cu un astfel de tată va trăi din plin sentimente de abandon şi de vid emoţional.

Taţii colerici – sunt cei total nemulţumiţi de ei înşişi şi de ceea ce au realizat, care poartă pe umerii lor complexe de inferioritate şi care îşi manifestă neputinţa prin accese de furie nestăpânită. Sunt despoţii propriei familii, căreia nu îi rămâne decât să umble în vârful picioarelor prin preajma lor, în speranţa că vor reuşi să evite, fie chiar şi temporar, crizele acestora. De obicei, mama este facilitatorul acestui soi de comportament disctructiv al tatălui şi nu dispune de suficientă putere să se opună acestuia. Fiicelor le va rămâne o viaţă întreagă acesta violenţă în amintire, se vor teme de conflict în orice relaţie, pentru că ţipetele tatălui vor răsuna mulţi ani în mintea lor. Şi vor trezi aceeaşi reacţie de frică bazală, aproape animalică, de conflict deschis.

Taţii depresivi – sunt cei care nu mai au puterea de a lupta pentru ei înşişi, darămite pentru familiile lor. Nu pot oferi sprijin şi protecţie copiilor şi lasă un sentiment de anxietate în sufletul lor. Ei au obligaţia de a se duce urgent la un psihoterapeut pentru a redeveni ceea ce sunt: adulţi care reuşesc să gestioneze şi cele mai neplăcute momente ale vieţii, care se pot bucura de viaţă. În cazul în care ei rămân aşa, îi pot “contamina” pe copiii cu lipsa lor de vitalitate, speranţă sau încredere în viaţă. În aceste cazuri, are loc o inversare de roluri, copilul căutând să compenseze lipsa de energie paternă prin asumarea rolului parental. Fetele care au crescut într-un astfel de mediu familial sunt mult mai înclinate să îşi aleagă soţi / iubiţi care trebuie ajutaţi, care sunt slabi şi depresivi la rândul lor.

Indiferent cum sunt şi cât de bine ştiu a se comporta în rolul de părinte, taţii trebuie să înţeleagă că, pentru fiicele lor, ei sunt şi rămân modele de identificare. Uneori mai puternice, alteori atenuate sau potenţate de modelul matern. Identificarea cu unul dintre părinţi înseamnă atribuirea inconştientă de atitudini sau trăsături de caracter. Fie că se poziţionează pe aceeaşi parte a paradigmei, fie că îşi doresc să se afle la polul opus, copiii vor avea întotdeauna la baza modelul familial din care au apărut şi îi vor fi tributari.

Prima dragoste din viaţa unei fete este dragostea pentru tatăl ei. Nicio altă iubire nu se poate compară cu profunzimea acesteia. Se ştie că aproape toate fetiţele şi-au dorit să se mărite cu taţii lor, din dorinţa inconştientă de a întoarce cumva taţilor un pic din dragostea, afecţiunea şi grijă pe care ei au dăruit-o fetelor lor. Tatăl şi fiica pot avea o relaţie frumoasă toată viaţa şi atunci fiecare se bucura de celălalt şi de tot ce îşi pot împărtăşi ca sentimente. Dar pot, de asemenea, să rămână blocaţi într-o relaţie nefastă, dacă părintele nu o ajută să se desprindă din această dependenţă paternală, pentru ca ea să-şi continue viaţa adultă de femeie. Din păcate, există încă puţini taţi care le pot oferi fetelor o prezenţă afectuoasă şi permanentă. Când nu există o relaţie autentică, de dragoste necondiţionată, relaţia tată-fiică lasă un gol emoţional, resimţit de fiică ca pe o traumă. Pentru a o depăşi, tinerele vor adopta anumite atitudini, comportamente, care nu sunt altceva decât modalităţi de a atrage atenţia bărbatului, oricare ar fi el, pentru a acoperi acel gol.

Share.

Comments are closed.