Un bunic evlavios și ajuns la o vârstă înaintată, era înconjurat de mulți nepoți și strănepoți, căci avea o familie mare. Bătrânul povestea nepoților multe întâmplări cu tâlc din viața sa.
Nepoții erau foarte entuziasmați de toate întâmplările prin care trecuse bunicul și, la un moment dat, unul dintre nepoți, care era mai mare, l-a întrebat:
„Cum ai reușit, bunicule, să treci prin războaie, prin atâtea necazuri și lipsuri, și cum ți-ai păstrat mereu această stăpânire de sine și acest echilibru cu care ne uimești și acum?”
-Ei bine, dragii mei!, răspunse el. Să știți că eu mereu am fost atent cu ochii meu, că tot răul din lume pătrunde în inima omului prin simțuri și mai ales prin văz. Când eram și eu mic ca voi, preotul din sat m-a învățat să fac trei lucruri în fiecare zi când plec de acasă:
întâi, îmi ridic privirea spre cer ca să-mi aduc aminte că acolo sus este Tatăl meu care mă veghează, El este cel mai important în viața mea și spre El mi se îndreaptă toată silința și putința;
al doilea, îmi plec ochii la pământ și privesc la cât de puțin loc am nevoie pentru a-mi găsi și eu acolo mormântul;
și în al treilea rând, privesc de jur împrejur la mulțimea de oameni care au de pătimit mai rău decât mine, la toți aceia care sunt bolnavi: ciungi, ologi, orbi, surzi, muți, nevoiași sau lipsiți de adăpost.
În felul acesta am trecut în viață prin toate suferințele, le-am îndurat fără cârtire și am trăit mulțumit și în pace cu lumea întreagă și cu Bunul Dumnezeu.
Discussion about this post