Aprinde tamaie in casa zilnic! Vreau sa va spun despre o mama care facea totul pentru copilul ei, dar acesta mergea spre mai rau. Toate incercarile pe care le-a facut sa-l aduca pe calea ce duce la Dumnezeu au ramas fara roade. Fiind invatatoare, vedea, cu darul lui Dumnezeu, cati copii straluciti si folositori in societate ieseau din mainile ei. Insa copilul ei, singurul de altfel, caruia i s-a dedicat cu totul, nu vroia sa se hotarasca pentru un lucru, nu isi gasea un scop in viata. Tovarasiile rele l-au invatat sa distruga din temelii si sa ruineze morala crestina, religia, tara.
Zile, saptamani, luni intregi lipsea de acasa, fara sa trimita vreun semn de viata. Va dati seama ce insemna pentru mama aceste lucruri! Cine va putea spune vreodata durerile, trudele, lacrimile unor astfel de mame care nu vad nici un progres, nici o speranta in fiii lor! Si aceasta mama astepta vreo schimbare din partea fiului ei. Rugaciunea ei, tamaia care ardea, candela pe care o aprindea, toate acestea erau pentru fiul ei. Cand a venit timpul ca baiatul sa mearga in armata, mama s-a imbarbatat cu aceste cuvinte: „Poate acolo se va redescoperi pe sine”.
Baiatul, insa, a prezentat un certificat de la psihiatru si a dobandit o amanare. Mama ramasese la obiceiul ei: candela si tamaie, ulei si lacrima.
Intr-o zi, fiul ei s-a intors acasa deoarece luase hotararea sa mearga la armata. „Semn bun”, spuse mama in sinea ei. A trecut tot stagiul militar. Nu a venit sa o vada nici macar o singura data. Mama insa nu a lasat fara ulei si fara lacrima coltul ei de rugaciune nici macar o seara. Era luna mai, iar fiul ei s-a intors acasa bucuros, plin de bunadispozitie, ca si cum nu ar fi lipsit nici o zi. I-a cerut niste bani pentru a merge cateva zile la mare impreuna cu cativa prieteni. I-a dat imediat. Mama a simtit atunci ca se lupta cu cineva piept la piept. Nu acesta era copilul ei. Era duhul cel rau ce trebuia biruit de Duhul lui Dumnezeu.
Au trecut 10 zile si s-au intors toti bucurosi. Au povestit noutatile lor, au mancat, au baut cafea, iar la final fiul i-a spus mamei:
– Mama, ti-am adus un cadou. Am zis sa nu vin cu mana goala, de data aceasta. Deschide-l sa vedem daca iti place.
– Cadou de la tine, baiatul meu, si sa nu-mi placa? Ma bucur ca te-ai gandit la mine.
– Deschide-l…
Mama a luat cadoul si l-a deschis. Doar ce a zarit ce era inauntru si a inghetat. Lacrimile i s-au scurs pe obraji. Era o candela de o frumusete rara.
Mama, te vedeam dimineata si seara ca aprinzi candela si stiam, eram sigur, ca faci acest lucru pentru mine. In gandul meu te vedeam mereu in fata candelei. Nimic nu imi scapa din tot ceea ce faceai, din tot ceea ce sufereai. De atunci am avut aceasta dorinta arzatoare: eu sa aprind candela, dumneata sa pui untdelemnul si… lacrima.
Tamaia cu care se cadeste inchipuie inca din vechime rugaciunile inaltate de noi catre Dumnezeu si dorinta aprinsa ca ele sa suie inaintea Lui asa cum suie fumul tamaiei, dupa cum zice Sfantul Prooroc David: sa se indrepteze rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta (Ps. 140, 2). Aceeasi insemnatate o are tamaia si in slujbele Bisericii Ortodoxe. „Tamaie aducem Tie, Hristoase, rosteste preotul inaintea Liturghiei, intru miros de buna mireasma duhovniceasca, pe care primind-o intru jertfelnicul Tau cel mai presus de Ceruri, trimite-ne noua harul Preasfantului Tau Duh.” Potrivit acestei insemnatati, Biserica noastra intrebuinteaza cadirea cu tamaie si in rugaciunile sale particulare.
