Oamenii sunt greu de înțeles, ușor de iubiți, unici. Sunt la fel și sunt diferiți, sunt puternici și fragili.
Unii au dureri și deziluzii, alții au povești memorabile. Pășim pe aceleași pământ și împărțim visele sub același cer, însă fiecare om are taina lui.
Credem, în mod eronat, că putem înțelege furia din spatele cuvintelor sau tristețea din zâmbet. Ne atașăm de alți oameni, de locuri sau de momente frumoasă, ne ascundem durerile, regretele și temerile.
Suntem prezenți, empatici și păstrăm cu sfințenie amintirile. Câteodată, rănim prin cuvinte dure și ucidem încrederea cu o singură privire tăioasă.
Ne consumăm energia inutil, încercând să schimbăm părerea altora despre noi, acumulând frustrări și încărcându-ne sufletul cu griji inutile.
Ne stresăm mult prea mult, uităm să fim fericiți și ne îmbolnăvim.
Suntem plini de prejudecăți, asta până când viața ne pune la locul nostru.
Abia când viața ne doboară începem să apreciem lucrurile mărunte, abia atunci observăm durerea altora, frumosul ce ne înconjoară și abia atunci începem să fim recunoscători pentru șansele care ni s-au acordat și pentru oamenii care ne sunt alături.
Greșim și iertăm. Devenim mai buni, mai fericiți și începem să apreciem fie și o melodie, o floare pe câmp, un zâmbet.
Ne bucurăm de râsul unui copil, prețuim amintirea cuiva drag și tandreței unui bătrân.
Acționăm sau suntem indiferenți, înțelegem fără explicații, credem fără să vedem și auzim fără cuvinte.
Învățăm permanent unii de la alții.
Trăim fiecare zi ca și cum ar fi ultima. Facem din fiecare zi cea mai frumoasă din viața noastră.
Suntem la fel, dar totuși diferiți.
