Toate bolile vin de la cap… Tristețea cauzează boli pulmonare, furia boli hepatice, frica boli de rinichi!

Se consideră că emoțiile și sentimentele atât negative cât și pozitive răspund de majoritatea bolilor din organismul nostru.

Apa, aerul, pământul, focul și metalul există toate la noi în organism!
Astfel, pentru a avea o sănătate bună e nevoie să menții în echilibru aceste 5 elemente.

Vocea răgușită e cauzată de un deficit energetic la nivelul plămânilor
Fața galbenă – Deficit energetic la nivelul splinei

Ochii roșii – Probleme legate de ficat
Infertilitatea e legată de probleme renale

Sentimentele și emoțiile sunt cauza principală a bolilor:

• Bolile de plămâni – tristețe
• Bolile de ficat – furie
• Bolile de rinichi – frica
• Bolile de stomac – anxietate, nervozitate

Fiecărui organ îi aparține și câte o aromă. Astfel în dependență de miros, afectezi sau tămădui anumite organe, care sunt strâns legate de anumite arome.

Spre exemplu:

• Plămânii – cer condimente iuți
• Ficatul – condimente acre
• Splina – condimente dulci
• Rinicii – condimente sărate

Fiecare organ are fluxul său energetic, care se numește din chineză „chi“ și este legată de circulația sanguină.
Chinezii cred că sângele este sursa de energie a corpului, care influențează celelalte câmpuri energetice ale organismului.
Rinichii sunt considerați cel mai important organ, izvorul energiei yin și yang. Sunt asociați cu sistemul scheletic, auzul și frica.
Înbolnăvirea rinichilor se răsfrânge asupra tuturor organelor.
În medicina chineză, fiecărui organ îi aparține un anotimp:
Ficatul – este sălașul vântului.
Dereglarea lui poate general amețeli, dureri de cap.
Ficatul sănătos provoacă gânduri proaspete, lucide, naște lideri.

Binecuvântata rugăciune a minții

Închipuieşte-ţi, de pildă, că nişte tâlhari vor să jefuiască o casă. Ce va face omul acela? Va fi nevoit să strige cu toată puterea: „Ajutor!… Tâlharii!… Sunt în primejdie!… Ajutor!…” La fel face şi începătorul, rosteşte repede (uneori şi cu voce tare): „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” sau „Preasfântă născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă”.

Aşadar, primul stadiu este rostirea rugăciunii cu gura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.
Pe cât putem, o rostim cu voce tare şi repede. Şi aceasta pentru că începătorul este neputincios, iar ispititorul încearcă să-i tulbure mintea cu diferite imaginaţii. Rostind rugăciunea repede şi continuu, nu lasă să se lipească de mintea lui imaginaţiile. Aici vreau să fii foarte atent. Chiar şi atunci când ţi se par a fi bune, alungă-le departe, căci şi acolo îşi bagă diavolul coada. Încearcă numai să înţelegi cele pe care le spui. Nimic altceva.
Închipuieşte-ţi, de pildă, că nişte tâlhari vor să jefuiască o casă. Ce va face omul acela? Va fi nevoit să strige cu toată puterea: „Ajutor!… Tâlharii!… Sunt în primejdie!… Ajutor!…”

La fel face şi începătorul, rosteşte repede (uneori şi cu voce tare): „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” sau „Preasfântă născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-mă”.
Unii călugări îmi mărturisesc că, uneori, ispititorul îi războieşte cu închipuiri desfrânate şi alte deşertă­ciuni. Ei, tocmai acest război li s-a făcut pricină să dobândească rugăciunea curată, pentru că au fost nevoiţi să-L roage pe Dumnezeu cu toată puterea lor. Altor călugări, din îngăduinţa lui Dumnezeu, li se arată satana aievea, având un chip sălbatic şi o înfăţişare înfricoşătoare şi îi ameninţă, îi bate şi îi strânge de gât pentru a nu rosti rugăciunea. Atât de mult se cutremură de numele lui Hristos. Atunci să vezi cum se învârte şiragul de metanii şi atât de curată se face rugăciunea, încât mintea este absorbită de Hristos.
Un călugăr mi-a mărturisit că odată, în timp ce rostea rugăciunea, satana i-a îngreuiat atât de tare inima, încât credea că îl apasă o stâncă. L-a strâns atât de tare, încât nu putea să se roage nici cu gura, nici cu mintea. Atunci s-a gândit să facă semnul Sfintei Cruci. Dar în acea clipă diavolul i-a legat şi mâinile, ca să nu le poată mişca. Dar Dumnezeu l-a luminat să facă semnul Crucii cu capul. Aceasta a fost. Îndată satana i-a slobozit pieptul şi mâinile şi s-a făcut nevăzut. În acea clipă, călugărul a început să rostească cu mintea rugăciunea, repede şi curat. Când mi-a mărturisit aceasta, eu i-am spus:
– Eşti dator satanei, pentru că te-a învăţat rugăciunea. Acum, străduieşte-te să nu o pierzi.

Rugăciunea minţii se numeşte şi a inimii. Mă întrebi dacă şi rugăciunea rostită cu vocea se poate numi a inimii.
Dacă rugăciunea nu este curată, nici cea a minţii, nici cea rostită nu se poate numi a inimii.
Rugăciunea este a inimii atunci când mintea este înghiţită de inimă. Atunci, chiar dacă ar cădea bombe sau ar arde casa, mintea nu vrea să iasă din inimă, chiar dacă este în primejdie să ardă.

Pentru a înţelege aceasta, citeşte viaţa Sfintei Irina Hrisovalantu. Diavolul a dat foc hainelor ei şi, cu toate că îi ardea trupul, ea stătea nemişcată ca o lumânare, cu mintea ridicată la Dumnezeu.

Aceasta este adevărata rugăciune, care străbate cerul şi ajunge la tronul lui Dumnezeu. Moise, fără să-şi deschidă gura, a auzit pe Dumnezeu spunându-i: „Ce strigi către Mine?” (Ieşire 14, 5). Aceasta înseamnă că striga dinlăuntrul lui, înseamnă că străpungea cerul cu ini­ma lui.
(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 198-200 – Doxologia.ro)