N-am urât de ani buni pe nimeni. De cand mi s-a dat întelepciunea de a întelege de ce si ce-i face pe oameni sa actioneze într-un anumit mod. Din perspectiva separarii lor de fapte, am reusit chiar sa-i iubesc pe fiecare după cum si cât merita, urand în acelasi timp faptele lor, privindu-i deseori cu mila si tristetea izvorata din întelegerea prostiei lor. Prostia, cu efecte in necunoasterea si neintelegerea legilor ce guverneaza societatea, lumea fizica, dar si cea spirituala, nu absolva pe nimeni de efectele ce decurg din incalcarea acestor legi. Am ajutat pe fiecare, cat am putut si cat a dorit si acceptat, sa scape de prostie si de necazurile aferente ei.
Acum urăsc. Mă urăsc pe mine pentru ca nu reusesc să mă înteleg, să mă ajut, să uit. Nu mă pot detasa, nu mă pot vindeca….
Cine mă va ajuta? Odata, credeam că-s multi oameni gata să sară recunoscatori la cel mai mic semn de nevoie din partea mea. Privesc în jurul meu…nu este nimeni să facă asta, doar oameni orgoliosi, plini de sine si de importanta vietii si faptelor lor. Oameni sterpi la suflet care nu se obosesc să faca nimic dacă nu le „iasă” ceva, un avantaj cât de mic. Sunt si alti câtiva, foarte putini, cu suflet viu si curat, dar încă nedescoperit si neacceptat de ei însisi, stau si ei încorsetati de sute de prejudecăti, cerc vicios de „dacă”, „ce ar crede”, „cum as apărea” ,”ce ar zice”…împletit cu „nu pot”, „nu merită”, „nu vreau”, „de ce eu”, „nu acum”, „de ce asa”, etc.
Sunt si eu om si am ajuns la inevitabil…să am nevoie de ajutor, de întelegere, de iubire manifesta din partea semenilor mei, a celor dragi in special…..nu mult…un strop din oceanul daruit…
Mă urăsc pentru că nu mi-am învatat încă lectiile. Tot acest timp cât am stat în turnul meu de fildes, împărtind bunătate, zâmbete, fericire, protectie si orice ajutor am putut oferi si au avut nevoie cei din jurul meu. Oamenii vin, iau si pleacă…bucurosi că nu trebuie să platească nici măcar cu simplul „multumesc”, liberi de orice obligatie. Ba multi au zis la un moment dat, cu nesimtire: „Dacă ai fost proastă…trebuia să-mi ceri atunci, nu acum”. Dar…de ce atunci si acum nu?
Probabil am dăruit si m-am dăruit cui nu trebuie, cui nu merită, cui nu stie să aprecieze.
Azi le cer un lucru mult mai greu…le cer ca multumirile si plata să o facă fată de ei înșiși si fată de Bunul Dumnezeu, devenind mai buni. Mai buni față de ei si față de cei din jurul lor, pe care pretind că-i iubesc.
Azi mă urăsc pentru că sunt cea mai naivă. Stiu si simt că nu mai pot să ajut si totusi îmi doresc. Nu mai pot… Unde este ajutorul meu? Cine este persoana care să aibă bucuria si fericirea de a mă sprijini si a mă ajuta să mă ridic?….probabil nu există…probabil e doar bunul Dumnezeu…
Discussion about this post