Când eram preot paroh la Sfânta Biserică a Sfântului Vasilie din Pireu, acum câțiva ani, m-a chemat de urgență un bărbat în vârstă de 42 de ani, Xenofont, să-l spovedesc.
L-am găsit într-o stare jalnică: cancerul cu nestăvilitele lui metastaze îi cuprinsese și capul iar zilele lui erau numărate. Era singur în salon și, fiindcă celălalt pat era liber, mi-a povestit cum a crezut, de vreme ce era, așa cum a subliniat el, un „ateu neînduplecat” și necredincios.
„Am venit aici, în acest salon cu două paturi, de vreo 35 de zile. Lângă mine, pe celălalt par, era deja un alt bolnav în vârstă de vreo 80 de ani. Acest bolnav, Părinte, în ciuda înfricoșătoarelor dureri la oase – acolo îl atacase cancerul – spunea mereu: „Slavă Ție, Dumnezeule! Slavă Ție, Dumnezeule”.
După aceea, mai spunea și alte rugăciuni pe care eu, neîmbisericitul și ateul, le auzeam pentru prima oară. De multe ori, după aceste rugăciuni, se liniștea. Nu-mi puteam da seama în cel fel, și-l cuprindea un somn dulce. După vreo două sau trei ceasuri, se trezea din cauza durerilor insuportabile și începea iarăși: „Hristoase al meu, Îți mulțumesc! Slăvit să fie Numele Tău! Slavă Ție, Dumnezeule! Slavă Ție, Dumnezeule!”
În timp ce au urlam de durere, el, deși cuprins de nesuferite dureri, Îl slavoslovea pe Dumnezeu.
Eu Îl huleam pe Hristos și pe Maica Domnului, iar el Îl fericea pe Dumnezeu, Îi mulțumea pentru cancerul pe care i l-a dat și pentru durerile pe care le avea. Atunci mi-am ieșit din fire, nu doar din pricina durerilor înfricoșătoare pe care le aveam, ci și pentru că-l vedeam pe bolnavul de lângă mine slavoslovindu-L pe Dumnezeu. El se împărtășea aproape în fiecare zi iar eu vomitam din pricina greții.
-Încetează odată să mai spui mereu „Slavă Ție, Dumnezeule!”. Nu vezi că Acest Dumnezeu, pe Care tu Îl slavoslovești, ne chinuie atât de cumplit? Dumnezeu este Acesta? Nu există! Nu! Nu există…
Însă bolnavul de lângă mi-a răspuns cu glas dulce:
–„Există, fiul meu, există și este un Părinte iubitor, pentru că prin boală și dureri ne curăță de multele noastre păcate. Așa cum, dacă te-ai fi îndeletnicit cu o muncă grea în care hainele tale și trupul tău s-ar fi umplut cu murdărie și ar fi trebuit o perie aspră pentru a te curăța bine și tu și trupul tău și hainele tale, în același chip și Dumnezeu folosește boala ca un curățitor binefăcător al sufletului, pentru a-l pregăti pentru Împărăția Cerurilor.”
Răspunsul lui m-a enervat și mai mult și am început să-L înjur pe Dumnezeu și pe demoni și am început să strig: „Nu există Dumnezeu! Nu cred în nimic… Nici în Dumnezeu, nici în basmele pe care mi le spui despre Împărăția Dumnezeului tău…
Îmi aduc aminte de ultimele lui cuvinte:
-„Așteaptă și vei vedea cu ochii tăi cum se desparte sufletul de trupul creștin care crede. Eu sunt păcătos, însă mila lui Dumnezeu mă va mântui. Așteptă și vei vedea. Și vei crede”.
Și acea zi a venit. Cei de la spital au vrut să pună un paravan, așa cum era de datoria lor, însă eu am protestat, spunându-le să nu pună paravanul, deoarece vreau să văd cum moare acest bătrân.
Îl vedeam cum slavoslovea mereu pe Dumnezeu. Uneori zicea câte un „bucură-te” pentru Maica Domnului, care mai târziu am înțeles că se numește Acatist. Apoi a cântat încetișor „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară”, ”Pentru mulțimea păcatelor mele…”, „Cuvine-se cu adevărat”, făcând în același timp de multe ori semnul Sfintei Cruci.
La un moment dat, și-a ridicat mâinile în sus și a spus:
-„Bine au venit, Îngerul meu! Îți mulțumesc că ai venit cu atât de strălucitori însoțitori ca să-mi iei sufletul. Îți mulțumesc! Îți mulțumesc!
S-a ridicat ușor, apoi și-a ridicat iarăși mâinile în sus, și-a făcut semnul Sfintei Cruci, și-a pus mâinile cruciș pe piept și a adormit. Dintr-o dată salonul a fost inundat de lumină, parcă au intrat în el zece sori, atât de mult s-a luminat camera.
Da, eu necredinciosul, ateul, îngâmfatul și materialistul, mărturisesc nu numai că a strălucit camera, ci și o nespusă mireasmă s-a răspândit în ea. Și nu numai în cameră, dar și pe hol. Cei care erau treji și puteau merge, alergau încolo și-ncoace pentru a depista de unde venea acea ciudată mireasmă.
Și astfel, Părinte, am crezut și, după trei zile, am chemat un duhovnic. A doua zi i-am luat în primire pe ai mei, pe mama, pe tata și pe cei doi frați mai mari ai mei, pe femeia mea, pe rude și prieteni și am strigat la ei:
-De ce nu mi-ați vorbit niciodată despre Dumnezeu, despre Maica Domnului și despre Sfinți? De ce nu m-ați dus niciodată la Biserică? De ce nu mi-ați spus că există Dumnezeu și că există moarte și cândva acest suflet se va despărți de trup ca să dea socoteală de cele pe care le-a făcut? De ce m-ați îmbrâncit în ateism și marxism cu comportarea voastră? Voi m-ați învățat să înjur, să fur, să înșel, să mă mânii, să pizmuiesc, să spun nenumărate minciuni, să desfrânez și să nedreptățesc. Voi m-ați învățat să fiu invidios și lăudăros, viclean și iubitor de argint și de rău. De ce nu m-ați învățat virtutea sau dragostea? De ce nu mi-ați vorbit niciodată despre Hristos? De ce?
De acum înainte, până ce voi muri, îmi veți vorbi doar despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Maica Domnului, despre Îngeri și Sfinți. Despre nimic altceva. Veneau ai mei rude, prieteni și cunoscuți, și-i întrebam pe fiecare separat sau pe toți împreună:
-Aveți să-mi spuneți ceva important despre Dumnezeu? Spuneți-mi, că pe El merg să-L întâlnesc! Dacă nu știți, mergeți și învățați! Zilele trec și eu voi pleca.
La unul sau doi vizitatori le-am spus:
-Dacă nu știi și nu crezi, pleacă!
Acum cred cu toată inima mea și vreai să-mi spovedesc toate păcatele mele, de când eram copil”.
Xenofont care se spovedea acum, era hotărât și neîndurător cu vechiul Xenofont. Și mila lui Dumnezeu cu el a fost mare, foarte mare. S-a spovedit cu sinceritate, s-a împărtășit de două sau trei ori, după care, după o luptă de câteva zile cu cancerul, a plecat în deplină pocăință, cu credință vie și în pace, slavoslovindu-L și el pe Dumnezeu.
Sursa: Ștefan Anagnostopulos – Cunoștințe și trăiri ale Credinței Ortodoxe