Legenda spune că trăiau odinioară, în mijlocul unui castel din basme doi copii de rege: un băiat și o fată. La naștere, cei doi copii primiseră de la Zâna cea Bună cele mai minunate daruri: frumusețe, înțelepciune, cumințenie. Cei doi copii crescuseră împreună și își petreceau tot timpul jucându-se în grădinile castelului, grădini pline de flori.
Din păcate, atunci când copiii au împlinit 10 ani, o boală nemiloasă a atins ținutul în care locuiau și întregul lor regat a fost cuprins de jale. Era o boală ciudată: Oamenii adormeau şi nu se mai puteau trezi.
Într-o dimineaţă însăşi fiica regelui nu s-a mai putut trezi. Atunci fratele ei, sfâşiat de durere a plecat în lumea mare ca să găsească un leac pentru draga lui surioară. A colindat mări şi ţări, dar în zadar… nimeni nu ştia ceva despre leacul acestei boli.
Văzând că nu are cum să-şi ajute sora, fiul împăratului începu să plângă. Şi plânse zile şi nopţi întregi. După un timp în jurul lui au început să crească nişte plante pe care nimeni nu le mai văzuse până atunci: aveau frunzele destul de late şi nişte tulpiniţe delicate, pe care se înşirau, ca nişte mărgeluşe albe, floricele de o deosebită gingăşie. Dar ce uimea cel mai tare la aceste flori, era mirosul lor pătrunzător şi deosebit de plăcut.
Băiatul se opri din plâns, culese un bucheţel cu gând să-l ducă la căpătâiul surioarei lui, care nu mai avea mult de trăit.
Se apropie de pat, puse bucheţelul şi privea la chipul frumos al tinerei prinţese.
Deodată fata trase aer adânc în piept şi deschise ochii, întrebând:
– De unde vine acest miros dumnezeiesc?
Prinţul, fericit şi uimit, îi întinse bucheţelul de flori şi zise:
– Acestea sunt lacrimile mele de durere. Zâna Bună mi-a ascultat ruga neîntreruptă şi ţi-a redat firul vieţii.
De atunci acele flori s-au numit lăcrămioare. Oamenii le-au plantat în grădinile lor ca să-şi bucure ochii şi sufletul.
