-Nu toată lumea are parte în viața aceasta de iubiri extraordinare. Să fie vina noastră? Ține de noi să trăim o mare iubire sau ea este un dar de la Dumnezeu?
-Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare și nu există coincidențe. Faptul de a întâlni o anumită persoană șine de voia Domnului, însă felul în care reacționăm noi la întâlnirea respectivă ține de noi.
Fiecare persoană care ne iese în cale este un dar de la Dumnezeu și noi trebuie să ne întrebăm de fiecare dată, de ce a rânduit Dumnezeu să întâlnesc omul acela. Ce pot au să fac din relația asta? Ce trebuie eu să înțeleg? Ce folos pot să trag? Apoi, să nu confundăm îndrăgostirea cu iubirea. Dacă Dumnezeu îți trimite dragostea, nu înseamnă că-ți dă de-a gata și o mare iubire.
Dragostea este doar o arvună de la Dumnezeu. Dacă o cheltui fără știință, nu mai ajungi niciodată la iubirea adevărată. Poate la început nu pare mare, dar iubirea, dacă se lucrează, crește tot mai mult. Iubirea nu este o emoție, este o putere. Dumnezeu nu e trup și totuși se definește pe sine ca iubire. Daci, iubirea nu este trup!
Sigur, și componenta asta trupească intră în iubire, dar nu se reduce totul la ea.
Iubirea este o mare putere a omului, primită de sus, o putere care trebuie eliberată și lucrată de fiecare în parte. Spun eliberată pentru că, cel mai adesea, ne iubim pe noi înșine și atunci iubirea este închisă în noi, se învârte în cerc. Este o iubire egoistă, întoarsă către sine, în loc să fie liberă și să nu ceară nimic în schimb.
-Iubirea adevărată este întotdeauna liberă?
-Da, iubirea adevărată afirmă libertate celuilalt. Nu încearcă să-l stăpânească. Aici se greșește cel mai mult în relații, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să le ajusteze după propriul gust. Când iubești, trebuie să ieși din tine în sensul de a încerca să trăiești pe celălalt, să-l înțelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui. Dacă îi calci libertatea, apare instinctul de apărare și se va închide în el. Se va feri de tine, se va simți agresat. Într-o relație trebuie să existe un balans între apropiere și distanță.
Trebuie să-i păstrezi celuilalt taina, să n-o spulberi. Să nu încerci să cotrobăi în toate cotloanele sufletului lui, să nu intri cu excavatorul peste flori. Tupeul, îndrăzneala distrug misterul celuilalt.
Exercițiul acesta al ieșirii din noi înșine uneori e dureros, înseamnă să părăsești o poziție sigură, să ieși din confortul felului tău de a fi, adoptând felul celuilalt de a fi. Dar numai așa te poți lărgi, te poți îmbogăți și poți transforma iubirea în cale de cunoaștere. Dacă rămâi în tine însuți, ești foarte sărac. Mai mult, te trezești că toți îți întorc spatele. Te trezești singur.
-Ar trebui atunci să cultivăm toleranța în dragoste?
-Ar trebui să facem exercițiul alterității, nu al toleranței. Toleranța este un fel de îngăduință față de ceva ce ție nu-ți convine, presupui că celălalt are niște defecte pe care tu, din mărinimie, le treci cu vederea. Adică toleranța presupune mândria. Or, într-o relație de iubire, tu nu ai dreptul să consideri felul tău de-a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie să ceri celuilalt să se schimbe, trebuie să-ți ceri ție să-l suporți pe celălalt.
În iubire, nu trebuie să te preocupe binele tău, cu trebuie să te pui pe tine în slujba celuilalt, preocuparea ta să fie devenirea lui. Scopul lui nu este să te înfrumusețeze pe tine, să te facă să te simți mai frumos și mai bun. Iubirea trăită drept schimbă oricum lucrurile în bine. Faptul că mă dăruiesc total, că mă arăt jertfitor îl face și pe celălalt să se corecteze, să se simtă, îl schimbă în bine.
Părintele Teofil Paraian spunea că dragostea niciodată nu calculează și dragostea mereu calculează.
Cum vine asta? Păi, niciodată nu calculează ce dăruiește, ca să-i atragă atenția celuilalt: uite câte am făcut pentru tine, acum dă-mi și tu la fel. Și-n același timp, calculează mereu cât primește, ca să poată da mai mult. Asta e iubirea adevărată.
-Câteodată, oricâte ai face pentru celălalt, el rămâne indiferent și nu-ți întoarce nici o fărâmă de dragoste. Cum știi care e omul pentru care merită să dai totul?
-În ordinea firească, important este să nu te implici într-o relație până nu ești sigur de ea. Potențialul de afecțiune, de iubire, trebuie păstrat până găsești o persoană cu care te potrivești cu adevărat, cu care să ai în primul rând o potrivire sufletească, nu trupească.
Apoi, un om de calitate, dacă a întâlnit un alt om de calitate și se jertfește până la capăt, reușește să-l învingă pe celălalt prin iubire, chiar dacă celălalt iubește mai puțin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate să salveze iubirea celuilalt. Am cunoscut multe recuperări miraculoase de relații care erau în pragul eșecului și au ajuns chiar mai puternice și mai profunde ca înainte.
Oamenii trebuie să învețe să aprecieze crizele.
Întrebarea mai are însă și o capcană. Dacă te oprești la om, riști să pierzi tot. Dacă îl ai în minte mereu și pe Dumnezeu, găsești în jur suficiente persoane care să merite să dai totul, fără să-ți mai fie teamă că ai putea pierde. Niciun om nu merită în sine să-i dai tot. Pentru că omul ăla nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din el, da. În definitiv, prin om ne dorim, de fapt, lui Dumnezeu.
Discussion about this post