Rugaciunea lui Iisus, calea spre dobândirea harului de la Duhul Sfânt. Una dintre cele mai profunde şi mistice rugăciuni

Rugăciunea lui Iisus, numită şi Rugăciunea inimii sau Rugăciunea minţii, este o rugăciune scurtă, simplă care a fost folosită, pe scară largă de-a lungul veacurilor de creştinismul răsăritean. Forma exactă a rugăciunii s-a modificat adeseori între forma cea mai scurtă, cum este “Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” şi forma extinsă: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.” Forma cea mai folosite la Muntele Athos este “Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

Pentru ortodocşi este una dintre cele mai profunde şi mistice rugăciuni, dar ea este şi foarte practică, deoarece prin scurtimea şi repetarea ei ordonează mintea şi o ţine mai uşor în rugăciune; este adesea repetată atât de mult cât poate fiecare, ca parte a programului personal de rugaciune.

Cel mai bine este explicată Rugaciunea lui Iisus prin parabola vamesului si a fariseului în care fariseul demonstrează cum nu trebuie făcută rugăciunea, exclamând: “Îţi mulţumesc Doamne că nu sunt ca vameşul acesta.”, în timp ce vameşul, în smerenia sa, se roagă corect: “Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul” (sau: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului” – Luca 18:10-14). Şi aşa cum este scris în Evanghelii, Petru a strigat în timp ce se scufunda în apa mării: “Doamne, scapă-mă” Matei 14:30).

În traditia ortodoxă rugăciunea este spusă repetat, la început cu voce, mai târziu cu voce joasă sau în minte, adesea cu ajutorul unui metanier. Poate fi însoţită de metanii şi de semnul crucii. În această formă este utilizată ca mijloc de dobândire a caintei şi ca mijloc de dobândire a smereniei, de aceea adeseori este adăugat cuvântul “păcătosul” deoarece atunci când omul stă la rugăciune în faţa lui Dumnezeu nu este alt pacatos în afara celui care se roagă.

Calugarii au adesea secvenţe lungi de rugăciune, spunând-o de mii de ori (minute sau ore în şir) noaptea ca parte componentă a programului lor, şi cu ajutorul unui părinte duhovnicesc experimentat ca îndrumător; ultimul scop al practicantului este să-şi “interiorizeze” rugăciunea, astfel încât această să fie neîncetată, împlinind astfel cuvântul Sfântului Pavel din scrisoarea către Tesalonicieni: “rugaţi-vă neîncetat” (1Tesalonicieni 5:17). Pentru mulţi practicanţi, după o vreme, rugăciunea lui Iisus “coboară în inimă”, astfel încât aceasta nu mai necesită un efort conştient, ci curge de la sine.