Mergem pe stradă şi auzim, fără să vrem, câteva vorbe despre cineva. Urcăm în autobuz şi atenţia ne este tulburată de o discuţie între doi călători despre o a treia persoană care nu este de faţă. Vorbitul de rău despre alţii sau bârfa, aşa cum este cunoscută de către toată lumea, a devenit un lucru atât de familiar, încât oamenii au început să o şi accepte. Mulţi, fără să se întrebe dacă nu cumva vorbeşte gura şi nu mintea şi uitând că a nu bârfi este o poruncă de la Dumnezeu.
Pilda Părintelui Ilie Cleopa
Cică într-un sat, o babă era rău clevetitoare. Ştia asta. Hotărăşte baba să meargă la preot să spovedească păcatul.
– Părinte, mă omoară clevetirea asta, nu ştiu ce să mă fac, dacă aud ceva despre cineva, fără a cerceta adevărul, mă reped să înfloresc şi să transmit mai departe astfel că, nu după mult timp, află tot satul… îmi dai canon mare părinte?…
– Nu, femeie, nu-ţi dau canon. Dar o să te rog să iei sacul acesta de scaieţi şi să-i plantezi la tine-n grădină.
– O, ce bine părinte!… asta-i uşor de făcut.
Peste un timp, părintele se întâlneşte cu baba pe drum.
– Femeie, o să te rog să-mi aduci rodul sacului cu scaieţi pe care ţi l-am dat să-l semeni în grădină.
– Aaa, păi nu pot părinte, că sacul s-a transformat într-o pădure de scaieţi, iar vântul a dus seminţele şi prin grădinile oamenilor şi a ajuns şi pe câmp şi ar însemna o muncă peste puterile omeneşti de-a aduna tot rodul sacului ce mi l-ai dat!
– Păi, vezi femeie? Aşa este şi cu clevetirea. Cineva spune o vorbă care se rostogoleşte, bulgărele se face tot mai mare, răneşte multe suflete în drumul lui şi nimeni niciodată nu-l mai poate opri. Fă bine dară, şi nu mai asculta cuvintele clevetitoare ale “sufletelor murmurânde” şi nici tu însăţi să nu mai scorneşti ceva despre aproapele.
