Cândva, eram cea în brațele căreia căutai adăpost și alinare, eram ființa pe care o iubeai cel mai mult. Cândva, eram singura în care credeai, singura de a cărei companie aveai nevoia. Mă întrebai cu spaimă în privire și în glas dacă am să te părăsesc vreodată, îmi desenau fluturi, flori și căsuțe colorate.
Cândva, îmi promiteai că atunci când vei fi mare, vei avea și tu grijă de mine, așa cum am avut eu de tine de fiecare dacă când ai fost bolnav.
Azi, abia dacă mă mai privești… Azi, te supără neputința mea, neîndemânarea mea. Te deranjează prezența mea în casa ta și abia aștepți să plec.
Povara – scrisoarea mamei
Copilul meu,
Azi am înțeles că nu mai sunt cine am fost pentru tine. Nu mai simt că-ți sunt mamă, ci doar o povară. Azi, am aflat cu uimite că mama este mamă doar cât copilul are nevoie de ea, dar când ea are nevoie de copilul ei, devine o povară.
Cândva, eram cea în brațele căreia căutai adăpost și alinare, eram ființa pe care o iubeai cel mai mult, eram singura în care credeai și singura de a cărei companii aveai nevoie.
Când îți eram mamă, mă întrebai cu spaimă în glas și în privire dacă am să te părăsesc vreodată. Când îți eram mamă, îmi desenai căsuțe colorate, flori și fluturi și-mi promiteai că atunci când vei fi mare vei avea tu grijă de mine, așa cum am avut eu de tine de fiecare dată când ai fost bolnav.
Ți-aș fi ascuns și acum boala mea și nu te-aș fi împovărat cu necazurile mele, însă am îmbătrânit și nu mai am putere, nu mai știu cum să duc singură toate suferințele. Ani de zile, te-am ferit de supărările mele și te-am protejat de grijile mele pentru că nu am vrut să știi că nu mai pot, că nu mai am… nu am vrut să știi că mă tem.
Am vrut să te simți tu în siguranță și am vrut să nu cunoști grijile oamenilor mari. Am vrut să te bucuri de copilărie, de tinerețe și apoi de familia ta. Ți-am ascuns durerile, neajunsurile și ți-am ascuns nefericirea mea, știind că într-o zi îți va veni rândul și ție, să le ai pe ale tale. Acum când văd cum e să te simți povară pentru propriul copul, mă rog Cerului să ai sănătate și să nu fii nevoit să depinzi de copiii tăi. Mă rog să nu ajungi să simți ce simt eu acum.
Sentimentul acesta, că ești o povară pentru ființa pe care o iubești cel mai mult pe lume, căreia i-ai dat viață și pentru care ai fi în stare să-ți dai viața, provoacă mai multă durere decât orice boală. Pare-se că bătrânețea nu-ți ia doar puterile și liniștea, ci te și lasă singur pe lume.
Iartă-mă că plâng acum, însă nu m-a pregătit nimeni pentru ceea ce simt azi. Nu am avut timp să mă obișnuiesc cu ideea că, într-o zi, nu voi mai fi pentru tine decât o povară. Iartă-mă că am lăcrimat în fața ta, că am căutat adăpost în casa ta, că mi-am așezat sufletul la picioarele tale.
Și iartă-mă, copilul meu, că nu-ți mai pot fi ceea ce am fost cândva.
Cu dragoste infinită,
Mama
